Atunci cand mori

Nimic nu mai conteaza. Si ma intreb daca este chiar asa cum se spune, ca in ultimele clipe iti trec prin fata ochilor o parte din cele mai importante ale vietii. Oare? Si ce simti? Mereu, mi-am imaginat un astfel de scenariu si m-am intrebat la ce o sa ma gandesc in momentul ala in care o sa mor. Mi-am pus mii si mii de intrebari.

Ne nastem ca sa murim. Si abia cand incepem sa imbatranim ne dam seama cat de nefericiti am fost. Ca ne-a lipsit mereu cate ceva, ca nu ne-a iubit cine trebuia, ca nu am avut jobul pe care ni l-am dorit. Si lista continua. Pentru ca uneori suntem prea ocupati sa vedem ce ne face nefericiti si uitam de tot ce este frumos. In valtoarea asta a vietii, ne pierdem si uitam sa ne mai regasim.

Daca astazi ne-ar spune cineva ca maine este ultima noastra zi, ce am face? Am plange sau ne-am bucura de ultimele clipe?

Mai devreme am citit vestea asta si pentru cateva clipe am murit. Si dupa aia mi-am amintit de cele mai bune momente ale mele. Atunci cand toate lucrurile erau clare pentru mine si stiam ca viata ofera fiecaruia ceea ce merita. Si ca atunci cand muncesti mult pentru ceea ce iti doresti, nu exista niciun obstacol in calea visurilor tale. Si dupa, a urmat iadul.

Era undeva pe la sfarsitul lui august si parcul de la Eroilor devenise un fel de circ odios. Tocmai ma intorceam de la Spitalul Universitar, unde fusesem sa il vad pe unul dintre colegii mei (tocmai ce terminasem liceul), care avusese un accident, aparent usor. Numai ca el nu mai era.

Victor venise din Moldova sa invete in Bucuresti si sa isi gaseasca un drum mai bun aici. In clasa a XI-a stiu ca il uram, si nu pierdeam nicio ocazia sa ii arat asta. Ma enerva felul lui de a fi. Cred ca cel mai tare ma enerva ca nu ii pasa. Nici de parerile colegilor, nici de cele ale profesorilor. De nimic. Era facut parca din alt aluat ca noi ceilalti. Se tundea mereu 0 si avea un caiet mic de matematica pe care scria ingramadit. Pe fiecare rand in parte. Scria de tipar ca si cum randurile lui urmau sa creeze o carte. Si asta era, pentru ca practic caietul lui insuma mai multe materii care erau despartite de linii mari oblice. Caietul lui era cartea cunoasterii, o carte care il ajuta sa devina ceea ce isi dorea.

Avea vreo doua perechi de pantaloni si doua tricouri. Le purta pe rand. Era certaret, isi sustinea punctul de vedere. Uneori si cu pumnul daca era nevoie. Chiar si profului de istorie i-a aratat ca nu e bine sa se puna cu el, atunci cand i-a luat catedra si i-a aruncat-o intr-un colt al clasei. Manca la cantina si seara inainte sa se culce facea mereu abdomene. Invata mult. Defapt el invata si o facea pentru ca ii placea. L-am intrebat cum face de mereu tine minte atat de multe lucruri. Spunea ca e atent la detaliile pe care noi nu le luam in considerare. Intre reprizele de invatat, ca sa isi oxigeneze creierul, statea o jumatate de ora cu capul in jos.

Victor era unul dintre cei mai simpli oameni pe care ii intalnisem vreodata. Insa, abia dupa ce il cunosteai intelegeai defapt ce este cu el. Era un om minunat. Un om frumos care lupta in mod constant pentru visurile lui, fara sa tina cont ca poate astazi nu prea are ce manca, ca in camin e galagie si nu poate sa invete, ca e iarna si i s-au rupt bocancii, ca vrea sa isi cumpere o carte, insa nu are bani. Si uite asa Victor devenise mentorul meu, era persoana la care ma uitam ori de cate ori lucrurile incepeau sa nu mai functioneze. Mi-a devenit prieten. Multe dintre examenele de la BAC le-am dat in aceeasi sala cu el, si cand iesem ne luam in brate. Ma simteam cumva mai puternica, pentru ca datorita lui mi-am dublat doza de ambitie si m-am decis ce vreau sa fac mai departe. Dupa BAC a inceput sa faca meditatii cu banii dati de sora lui din Moldova. Voia sa devina arhitect, desi noi (chiar daca eram in singurul liceu de arhitectura din Bucuresti) eram intr-o clasa de matematica intensiv si nu facusem nimic corelat cu desenul tehnic. A invatat pe branci, iar in ziua in care a dat examenul se grabea sa ajunga la camin. A alergat pe trecerea de pietoni si a fost lovit de masina. A doua zi a murit.

Nu am invatat nimic din asta. Poate doar ca viata e nedreapta. Si ca nu stii niciodata ce poate urma. De la Victor am invatat cam jumatate din ce sunt astazi. Nu am apucat sa ii spun cat de mult il apreciam, insa sunt sigura ca stie.

Este un post pe care am vrut sa il scriu de ani, insa niciodata nu am gasit puterea sa fac asta. Mi-a fost frica. Insa, mi-am dorit ca povestea lui sa nu ramana nespusa.