Copilarie, strategii si mancare

Young girl wearing bathing costume looking out of window

Sunt zile in care visez cu ochii deschisi la copilarie. Ah, si ce n-as da sa mai fiu copil pentru cateva zile! Sa alerg ca o nebuna prin curtea scolii, sa cad, sa ma lovesc si sa il astept pe tata cu teama de a-mi vedea genuchii juliti inca o data. Cam toate semnele de purtare pe care le dobandeam intr-o zi erau trecute intr-un catastif, iar la final tata era cel care dadea verdictul: fie nu mai ieseam in parc, fie nu mai primeam bomboane, sau mai rau: primeam un sandwich extra, care de cele mai multe ori ajungea intr-un tomberon, asta daca nu aveam vreun coleg care il accepta ca donatie.

Am avut intotdeauna o relatie aparte cu mancarea. Partea interesanta era ca puteam sa o arunc foarte usor si sa pretind ca am mancat tot. Cand trebuia sa dovedesc vreun fel de mancare cu carne, puneam in aplicatie strategia: asteptam sa fiu singura, luam carnea si o puneam fie dupa dulap, fie dupa aragaz, fie o inghesuiam in gunoi, asa incat sa nu se vada. Dupa ce luam pulsul situatie, adica ascultam pe ascuns conversatiile alor mei, am ajuns la concluzia ca cea mai sigura solutie era sa arunc lucrurile in continuare dupa dulap, locul de care nimeni nu avea cum sa afle vreodata. Asta pana cand bucataria noastra a capatat un miros greoi, iar ai mei au inceput sa caute sursa. Nu a trecut mult si mi-au descoperit comoara. Stiam ca a venit clipa aia cand urma sa o incasez grav. Atunci stiu ca mi-am luat cateva rigle peste palma si promisiunea ca nu o sa mai primesc prea curand nimic frumos.

Cand venea vorba de scoala lucrurile erau si mai complicate. Nu exista niciun argument care sa justifice o medie mai mica de 8. Astfel ca, atunci cand se intampla sa nimeresc vreun 6 la chimie, incercam sa caut cele mai bune solutii pentru a evita o tragedie acasa. Si cel mai la indemana era sa mai tin o perioada secretul. De multe ori perioada asta depasea doua-trei luni, iar tata gasea de cuviinta ca e bine sa treaca pe la scoala sa vada ce a mai facut odrasla lui. Ce urma poate fi comparat cu un spectacol de stand-up comedy, insa fara prea mult umor (cel putin pentru mine), in care eu trebuia sa ii spun tatalui de ce i-am ascuns notele si invatatoarei de ce nu le-am spus alor mei de sedinta, care fusese cu o seara inainte.

Si intamplarile si-au pastrat simetria pana cand am ajuns in liceu. De acolo, tata a putut sa stea linistit. Pot spune ca nu l-am lasat pe tata sa se plictiseasca prea mult in copilaria mea, dar pana la urma cum definesti altfel o copilarie frumoasa? Acum ne uitam unul la altul, dezbatem si radem cand ne amintim de toate nazbatiile pe care le faceam.

Cand eram mica credeam ca libertatea absoluta o gusti atunci cand esti mare si nimeni nu te mai impiedica sa faci nimic, insa acum vad copilaria ca fiind biletul de tren catre cea mai frumoasa calatorie. Nu ma sperie ca timpul trece cu viteza unui TGV, insa imi e teama ca nu am suficient timp pentru a le fi alaturi celor dragi asa cum imi doresc. Ma gandesc la asta in fiecare an, cand unul dintre parintii mei mai adauga inca un an pe lista celorlalti, atat de frumos traiti. Astazi este una dintre acele zile, cand incerc sa las nostalgia deoparte si imi spun ca exista timp suficient pentru sufletele dragi noua, mai ales daca profitam de fiecare moment pentru a le spune cat de mult le apreciem.

Advertisements

Despre dragoste si alti demoni

Cand eram mica credeam in printi. Credeam cu tarie ca el va veni calare pe un cal alb si ma salva din rutina in care imi piereau visele. Mai tarziu, insa, mi-am dat seama ca lucrurile frumoase se intampla doar in filme si dragostea este un cliseu. Este un fel de a renunta la tine pentru o alta persoana. Si relatiile din jurul meu imi aratau ca iubirea poate sa fie oarba, poate sa doara, poate sa te distruga, daca nu esti atent cu inima ta. Nu mi-am dorit nimic din toate astea. Am preferat sa ma intorc in lumea creata de mine, acolo unde exista perfectiune. Acolo, unde dragostea era atat de puternica incat reusea sa treaca granitele temporalitatii si normalitatii. Imi doream un Allan care sa ma iubeasca la fel de mult precum o iubea acesta pe Maitreyi. Imi doream sa cred ca exista cineva care sa vada lucrurile asa cum le vedeam eu, fara sa ma considere o ciudata. Imi doream atat de multe, incat stiam ca nu exista o persoana care sa ma faca sa simt toate aceste trairi.

Si complexitatea este in sine o simplitate. Pentru ca la baza are o dorinta nebuna de a atinge un anumit ideal. Eu imi doream sa respir iubire. Si asta faceam, prin fiecare carte pe care o citeam. Prin fiecare poveste pe care o cream. Prin fiecare moment in care credeam ca dragostea poate sa te transforme intr-un om mai bun.

Si acum cred in puterea unui suflet. Puterea de a nu te lasa prada rutinei. Puterea de a nu renunta la propria persoana pentru ca circumstantele vietii te transforma intr-o  umbra a ceea ce erai odata. Pentru ca nimic nu este mai puternic decat sufletul si doar el conteaza. Nu hainele care imbraca trupul, nu fardul care acopera chipul, nu banii, nu jobul, nu casa in care stai, ci sufletul tau. El este cel care iti spune cine esti si ce ai in viata. Pentru ca atunci cand mori, pleci din aceasta lume cu sufletul tau, nu cu bani sau alte lucruri materiale. Si cum poate trai altfel un suflet decat iubind?

Si dragostea transforma fiecare zi in altceva. Pentru ca in doi lumea este mai frumoasa, soarele straluceste mai puternic, iar ploaia este momentul perfect pentru o plimbare  fara pantofi.  Pentru ca nu mai esti singur, iar povestile din carti se transforma in realitate.

Si astazi, dupa trei ani de relatie pot spune ca sunt mai indragostita decat in prima zi. Pentru ca dragostea pentru o persoana este infinita, daca stii cum sa transformi fiecare furtuna in zile insorite.

Si iti multumesc tie, pentru ca ai fost acolo sa ma ridici de fiecare data cand ma pierdeam in negura disperarii. Pentru ca dragostea poate face totul posibil.