Copilarie, strategii si mancare

Young girl wearing bathing costume looking out of window

Sunt zile in care visez cu ochii deschisi la copilarie. Ah, si ce n-as da sa mai fiu copil pentru cateva zile! Sa alerg ca o nebuna prin curtea scolii, sa cad, sa ma lovesc si sa il astept pe tata cu teama de a-mi vedea genuchii juliti inca o data. Cam toate semnele de purtare pe care le dobandeam intr-o zi erau trecute intr-un catastif, iar la final tata era cel care dadea verdictul: fie nu mai ieseam in parc, fie nu mai primeam bomboane, sau mai rau: primeam un sandwich extra, care de cele mai multe ori ajungea intr-un tomberon, asta daca nu aveam vreun coleg care il accepta ca donatie.

Am avut intotdeauna o relatie aparte cu mancarea. Partea interesanta era ca puteam sa o arunc foarte usor si sa pretind ca am mancat tot. Cand trebuia sa dovedesc vreun fel de mancare cu carne, puneam in aplicatie strategia: asteptam sa fiu singura, luam carnea si o puneam fie dupa dulap, fie dupa aragaz, fie o inghesuiam in gunoi, asa incat sa nu se vada. Dupa ce luam pulsul situatie, adica ascultam pe ascuns conversatiile alor mei, am ajuns la concluzia ca cea mai sigura solutie era sa arunc lucrurile in continuare dupa dulap, locul de care nimeni nu avea cum sa afle vreodata. Asta pana cand bucataria noastra a capatat un miros greoi, iar ai mei au inceput sa caute sursa. Nu a trecut mult si mi-au descoperit comoara. Stiam ca a venit clipa aia cand urma sa o incasez grav. Atunci stiu ca mi-am luat cateva rigle peste palma si promisiunea ca nu o sa mai primesc prea curand nimic frumos.

Cand venea vorba de scoala lucrurile erau si mai complicate. Nu exista niciun argument care sa justifice o medie mai mica de 8. Astfel ca, atunci cand se intampla sa nimeresc vreun 6 la chimie, incercam sa caut cele mai bune solutii pentru a evita o tragedie acasa. Si cel mai la indemana era sa mai tin o perioada secretul. De multe ori perioada asta depasea doua-trei luni, iar tata gasea de cuviinta ca e bine sa treaca pe la scoala sa vada ce a mai facut odrasla lui. Ce urma poate fi comparat cu un spectacol de stand-up comedy, insa fara prea mult umor (cel putin pentru mine), in care eu trebuia sa ii spun tatalui de ce i-am ascuns notele si invatatoarei de ce nu le-am spus alor mei de sedinta, care fusese cu o seara inainte.

Si intamplarile si-au pastrat simetria pana cand am ajuns in liceu. De acolo, tata a putut sa stea linistit. Pot spune ca nu l-am lasat pe tata sa se plictiseasca prea mult in copilaria mea, dar pana la urma cum definesti altfel o copilarie frumoasa? Acum ne uitam unul la altul, dezbatem si radem cand ne amintim de toate nazbatiile pe care le faceam.

Cand eram mica credeam ca libertatea absoluta o gusti atunci cand esti mare si nimeni nu te mai impiedica sa faci nimic, insa acum vad copilaria ca fiind biletul de tren catre cea mai frumoasa calatorie. Nu ma sperie ca timpul trece cu viteza unui TGV, insa imi e teama ca nu am suficient timp pentru a le fi alaturi celor dragi asa cum imi doresc. Ma gandesc la asta in fiecare an, cand unul dintre parintii mei mai adauga inca un an pe lista celorlalti, atat de frumos traiti. Astazi este una dintre acele zile, cand incerc sa las nostalgia deoparte si imi spun ca exista timp suficient pentru sufletele dragi noua, mai ales daca profitam de fiecare moment pentru a le spune cat de mult le apreciem.

Oana Pellea si cuvinte despre viata

In cadrul TEDex Bucharest in 2010, Oana Pellea a tinut un discurs emotionat despre viata. Despre curajul de a face lucrurile pe care ni le dorim si despre faptul ca viata se traieste in zile. Si asta este foarte putin, as putea spune. Pentru ca maine sau poimaine devine de multe ori momentul cel mai bun in care sa facem lucrurile si astfel, amanam. Amanam si tot amanam. Trebuie sa ne trezim si sa fim ceea ce vrem sa fim cu adevarat. Si sa facem ceea ce e bine pentru sufletul nostru. Avem cu totii responsabilitatea de a ne respecta si de a nu cadea in aceasta plasa, in care viata ne traieste pe noi.

Si o definitie a leadership-ului spusa cum nu se putea mai bine: “lider inseamna sa aprinzi scanteia in altcineva. E ca la Pasti cu lumanarea. Sa dai lumina mai departe. Pentru ca asa se amplifica. Pentru ca asa putem sa facem o lume mai buna”.

Atunci cand mori

Nimic nu mai conteaza. Si ma intreb daca este chiar asa cum se spune, ca in ultimele clipe iti trec prin fata ochilor o parte din cele mai importante ale vietii. Oare? Si ce simti? Mereu, mi-am imaginat un astfel de scenariu si m-am intrebat la ce o sa ma gandesc in momentul ala in care o sa mor. Mi-am pus mii si mii de intrebari.

Ne nastem ca sa murim. Si abia cand incepem sa imbatranim ne dam seama cat de nefericiti am fost. Ca ne-a lipsit mereu cate ceva, ca nu ne-a iubit cine trebuia, ca nu am avut jobul pe care ni l-am dorit. Si lista continua. Pentru ca uneori suntem prea ocupati sa vedem ce ne face nefericiti si uitam de tot ce este frumos. In valtoarea asta a vietii, ne pierdem si uitam sa ne mai regasim.

Daca astazi ne-ar spune cineva ca maine este ultima noastra zi, ce am face? Am plange sau ne-am bucura de ultimele clipe?

Mai devreme am citit vestea asta si pentru cateva clipe am murit. Si dupa aia mi-am amintit de cele mai bune momente ale mele. Atunci cand toate lucrurile erau clare pentru mine si stiam ca viata ofera fiecaruia ceea ce merita. Si ca atunci cand muncesti mult pentru ceea ce iti doresti, nu exista niciun obstacol in calea visurilor tale. Si dupa, a urmat iadul.

Era undeva pe la sfarsitul lui august si parcul de la Eroilor devenise un fel de circ odios. Tocmai ma intorceam de la Spitalul Universitar, unde fusesem sa il vad pe unul dintre colegii mei (tocmai ce terminasem liceul), care avusese un accident, aparent usor. Numai ca el nu mai era.

Victor venise din Moldova sa invete in Bucuresti si sa isi gaseasca un drum mai bun aici. In clasa a XI-a stiu ca il uram, si nu pierdeam nicio ocazia sa ii arat asta. Ma enerva felul lui de a fi. Cred ca cel mai tare ma enerva ca nu ii pasa. Nici de parerile colegilor, nici de cele ale profesorilor. De nimic. Era facut parca din alt aluat ca noi ceilalti. Se tundea mereu 0 si avea un caiet mic de matematica pe care scria ingramadit. Pe fiecare rand in parte. Scria de tipar ca si cum randurile lui urmau sa creeze o carte. Si asta era, pentru ca practic caietul lui insuma mai multe materii care erau despartite de linii mari oblice. Caietul lui era cartea cunoasterii, o carte care il ajuta sa devina ceea ce isi dorea.

Avea vreo doua perechi de pantaloni si doua tricouri. Le purta pe rand. Era certaret, isi sustinea punctul de vedere. Uneori si cu pumnul daca era nevoie. Chiar si profului de istorie i-a aratat ca nu e bine sa se puna cu el, atunci cand i-a luat catedra si i-a aruncat-o intr-un colt al clasei. Manca la cantina si seara inainte sa se culce facea mereu abdomene. Invata mult. Defapt el invata si o facea pentru ca ii placea. L-am intrebat cum face de mereu tine minte atat de multe lucruri. Spunea ca e atent la detaliile pe care noi nu le luam in considerare. Intre reprizele de invatat, ca sa isi oxigeneze creierul, statea o jumatate de ora cu capul in jos.

Victor era unul dintre cei mai simpli oameni pe care ii intalnisem vreodata. Insa, abia dupa ce il cunosteai intelegeai defapt ce este cu el. Era un om minunat. Un om frumos care lupta in mod constant pentru visurile lui, fara sa tina cont ca poate astazi nu prea are ce manca, ca in camin e galagie si nu poate sa invete, ca e iarna si i s-au rupt bocancii, ca vrea sa isi cumpere o carte, insa nu are bani. Si uite asa Victor devenise mentorul meu, era persoana la care ma uitam ori de cate ori lucrurile incepeau sa nu mai functioneze. Mi-a devenit prieten. Multe dintre examenele de la BAC le-am dat in aceeasi sala cu el, si cand iesem ne luam in brate. Ma simteam cumva mai puternica, pentru ca datorita lui mi-am dublat doza de ambitie si m-am decis ce vreau sa fac mai departe. Dupa BAC a inceput sa faca meditatii cu banii dati de sora lui din Moldova. Voia sa devina arhitect, desi noi (chiar daca eram in singurul liceu de arhitectura din Bucuresti) eram intr-o clasa de matematica intensiv si nu facusem nimic corelat cu desenul tehnic. A invatat pe branci, iar in ziua in care a dat examenul se grabea sa ajunga la camin. A alergat pe trecerea de pietoni si a fost lovit de masina. A doua zi a murit.

Nu am invatat nimic din asta. Poate doar ca viata e nedreapta. Si ca nu stii niciodata ce poate urma. De la Victor am invatat cam jumatate din ce sunt astazi. Nu am apucat sa ii spun cat de mult il apreciam, insa sunt sigura ca stie.

Este un post pe care am vrut sa il scriu de ani, insa niciodata nu am gasit puterea sa fac asta. Mi-a fost frica. Insa, mi-am dorit ca povestea lui sa nu ramana nespusa.

Despre vulnerabilitate

Zilele trecute ma gandeam la motivele care ii fac pe oameni tematori. Si aici la refer la starea aia de spaima, care te impiedica sa actionezi pentru ca te gandesti ce ar putea urma. E normal, ne este frica sa gresim pentru ca asta ne poate afecta statutul social si relatiile cu cei din jur. Frica este un sentiment normal, insa de multe ori, ne face mai vulnerabili, mai inchisi. Ne pune in imposibilitatea de a face lucrurile pe care ni le dorim si in felul asta incetam sa ne mai dezvoltam. De ce? Pentru ca ne este frica sa nu ne facem de rusine.

Si exact in perioada in care dezbateam aceasta situatie, am dat peste un discurs extrem de interesent, pe care vi-l recomand cu caldura. Brené Brown vorbeste despre vulnerabilitate, despre ce este rusinea, cum functioneaza si cum ne influenteaza relatia cu cei din jur. Si se pare ca vulnerabilitatea nu are valente atat de negative precum credeam, oamenii vulnerabili sunt capabili sa renunte la ceea ce trebuie sa fie pentru a fi ceea ce sunt defapt. Sunt mai creativi si mai curajosi si nu le este teama sa faca anumite lucruri. Oamenii vulnerabili se accepta asa cum sunt.

Paznicul de la metrou

Zilelle trecute imi grabeam pasii spre metroul care parca ma astepta  pe mine ca sa plece din statie. Insa, cuvintele rostite de o fata catre paznicul Metrorex mi-au accelarat pulsul si mi-au facut mersul mai greoi. “Lasa-l fata, nu vezi ca este un dobitoc care sta si el aici ca sa castige ceva de mancare” a vorbit cu emfaza domnisoara, care nu parea sa aiba mai mult de 14-15 ani. M-a durut. Nu stiu daca si alti oameni au auzit remarca domnisoarei, insa stiu sigur ca barbatului, caruia ii vorbise atat de urat, ii fulgerau prin minte invectivele fetei si pentru cateva momente a ramas nemiscat, consternat fiind de cele auzite. Domnisoara era suparata pentru ca fusese prinsa cand incerca sa forteze aparatul, neavand cartela de metrou. Paznicul i-a spus sa plece, nimic mai mult. Insa, parca manata de o dorinta cumplita de a rani pe cineva, a aruncat cu atata candoare acele cuvinte.

Eram prinsa intre atatea ganduri si intre atatea sentimente, incat simteam ca o sa incep sa plang acolo, in vazul lumii, pentru ceva ce nu m-a afecta pe mine in mod direct. Dar, m-a afectat si pe mine si pe altii care au auzit, chiar si pe tine. Da, pe tine! Pentru ca este usor sa gandesti in stereotipuri si sa arunci cu noroi in cei pe care ii desconsi. Pentru ca uneori ne construim lumea doar in jurul persoanelor care credem ca merita atentia noastra, iar oamenii precum paznicul de la metrou sunt simple reprezentari ale unei realitati pe care nu ne-o dorim, sunt ca niste prizonieri lipsiti de libertate morala. M-am gandit multe zile la paznicul acela si am suferit alaturi de el, sau poate mai mult, pentru ca ma doare sa vad ca omului ii este mai usor sa fie rau decat bun. Ii este mai usor sa judece decat sa inteleaga, pentru ca, in definitiv, ii este mai usor sa faca o alegere gresita.

Jean Jack Rousseau spunea ca omul se naste pur si inocent, insa societatea este cea care il corupe, pervertindu-l spre rau. De cand au auzit prima data aceasta teorie, in facultate, m-am revoltat cumplit si daca as fi avut ocazia i-as fi explicat domnului Rousseau, cu cuvintele mele simple, ca lucrurile nu stau chiar asa. Ca oamenii sunt buni si trebuie sa fie buni. Acum nu mai sunt atat de revoltata, insa tot parca nu i-as da crezare. Da, cu cat timpul trece, cu atat oamenii devin tot mai incarcati de greutatile vietii si se lasa prada tristestii. Isi incarca sufletul cu frustrari si daca nimic nu mai este bun in viata lor, este normal ca nu mai au de unde sa ofere bine. Insa, cred ca sta in puterea fiecaruia sa aleaga sa fie bun prin faptele sale.

Mai jos va las un filmulet despre cat de mult inseamna o fata buna, oricat de nesemnificativa ar fi.

Oameni. Sentimente. Principii

Personajul lui Tolstoi din Razboi si Pace, Pierre, spunea ca “omul este facut pentru a fi fericit, fericirea este in el insusi, in satisfacerea trebuintelor omenesti si toata nefericirea ii vine nu atat din lipsuri, cat din prea mult belsug”.

Asa sa fie?  Oare nefericirea oamenilor chiar provine din prea mult belsug? Sa fie dorinta  a cat mai multor lucruri materiale cea care determina cea mai profunda nefericire? Daca avem ceea ce ne trebuie pentru a trai, oare de ce tanjim dupa mai mult? Dupa haine mai scumpe, dupa masini mai luxoase, dupa case mai mari, in fond dupa toate acele obiecte care nu reusesc sa vindece un suflet, cand adevarata problema nu este lipsa unor lucruri materiale ci mai degraba incapacitatea de a intelege propriul suflet.

A rezona cu propria persoana, a stii ce te face cu adevarat fericit si a-ti cunoaste sufletul nu sunt niste bazaconii carora nu merita sa le dai importanta pentru ca te consideri mult prea pragmatic. Nu! Acesta este centrul universului tau, daca nu ajungi sa te cunosti pe tine insuti, vei trai in negare si nu vei atinge niciodata fericirea pe care ti-o doresti.

Fiecare persoana are un singur rol in aceasta lume: acela de a se implini. Nimic, dar absolut nimic altceva nu este mai important decat ceea ce simti in interior. Daca faci ceva ce nu te defineste si nu te ajuta sa te dezvolti in directia dorita, nu faci nimic altceva decat sa te limitezi din toate punctele de vedere. Cand actiunile tale nu rezoneaza cu sufletul tau, ia-ti o clipa si gandeste-te la ceea ce te face fericit, un moment de introspectie in care sa te asculti pe tine insuti. Pune in balanta si daca la sfarsit balanta se inclina in directia gresita, atunci pune punct.  Nu iti face griji pentru ceea ce urmeaza. Nu exista sfarsit. Exista doar un inceput pentru ceva mai bun, ceva care sa iti ofere ceea ce meriti cu adevarat.

Singura modalitate prin care poti dobandi adevarata fericire este sa faci ceea ce iti place, ceea ce te defineste si te pune in valoare ca si fiinta. Asta trebuie sa fie principiul fiecarui om.

Ganduri de inceput

Mi-am inceput anul respirand cel mai profund aer al libertatii. Libertatea de a alege sa fiu fericita, fara alte compromisuri. Mi-am incarcat sufletul cu liniste, iubire si sclipirile din ochii oamenilor dragi. Fiecare moment din ultima perioada m-a ajutat sa vad ce este cu adevarat important pentru mine si ce ma face fericita. Clipele de liniste mi-au aratat ca fiecare rana se poate vindeca si privind retrospectiv pot spune ca asta este cel mai important: sa te opresti mereu si sa privesti asupra sinelui. Pentru ca lucrurile care nu ne fac fericiti pot ajunge sa creeze adevarate frustrari si sa ne influenteze intr-un mod extrem de negativ, ajungand chiar si la depresie.

In anul ce abia a inceput imi doresc un singur lucru: sa traiesc clipa. Pentru ca nu vei trai niciodata fericit, daca lasi momentele sa treaca pe langa tine, gandindu-te la viitor sau la trecut. Pentru ca fiecare moment este unic si nu se va mai intoarce, oricat ne-am dori asta. Vreau sa simt viata asa cum este ea: frumoasa, libera si plina de fericire. Pentru ca intotdeauna exista posibilitatea sa alegi ce vrei sa faci cu viata ta, eu voi alege sa stau mai aproape de oamenii care merita, sa fac lucrurile cu mai multa pasiune, sa iubesc cu mai multa daruire, sa las deoparte problemele si sa ma focusez pe ceea ce imi doresc sa realizez, sa gandesc mai optimist, sa imi fac timp pentru sufletul meu.

Va doresc un 2013 plin de ganduri bune si fericire!