Cand a inceput totul?Cand am inceput sa realizez ca viata mea este un haos total? Intr-o dimineata, in care am fost napustit de o avalansa de sentimente si de ganduri nu tocmai optimiste.Mi-am privit sotia si m-am intrebat cum am putut sa stau atata timp langa o femeie pe care nu o iubesc, cum am putut sa ma casatoresc cu ea,cu toate ca nu simteam nimic pentru ea? Dar eu? Cine sunt eu? Care este motivul existentei mele?Am fost vreodata fericit?Sunt fericit?
Cu fiecare intrebare pusa,realizam ca eram tot mai departe de a afla raspunsurile care mi-ar fi oferit o certitunde,o stare mai putin agonisanta decat cea in care ma aflam.Dar nu a fost asa, raspusurile nu au venit,iar bataile inimii au inceput sa se accelereze cu fiecare intrebare pe care mi-o adresam.Simteam durere, lucru pe care nu il mai simtisem pana atunci, simteam neincredere in propria persoana,simteam ca se apropia sfarsitul si eu eram singurul care era constient de acest lucru.Ma intrebam de ce ma simtem atat de singur cand in jurul meu erau atat de multe persoane, de ce simteam ca ma afund intr-o prapastie care nu avea capat?
Sunt momente in care te simti atat de singur si atat de strain de tot ce e in jurul tau, incat ai impresia ca daca ai disparea nimeni nu si-ar da seama de acest lucru.Sunt momente in care avem nevoie sa ne regasim, sa cautam aspectele frumoase ale vietiii noastre,chiar daca in momnetul respectiv vedem numai lucrurile negative.Se poate spune ca viata nu este pe atat de usoara pe cat ne-am fi dorit noi, dar totusi de ce sa nu luptam sa o usuram noi?
Cand avem momente de confuzie, de ce nu incercam sa le solutionam, sa cautam raspunsuri accesibile si satisfacatoare. De ce nu incercam sa iesim din impas, sa facem ceva si sa ne ridicam dupa lovitura pe care am primit-o?Pentru ca e mult mai usor sa ne complacem in situatia in care suntem.Ne place sa suferim , sa plangem si sa ne distrugem organismul infomentandu-ne, de parca asta ar fi cheia.Nu este asa, trebuie sa determinam cauzele care ne-au adus in impas, si dupa aceea sa cautam solutii fara sa ne pierdem timpul cu lamentari inutile.Poate e greu, sau poate nu mai are rost sa mai incercam, pana la urma de ce am mai lupta daca mereu ne confruntam cu aceleasi probleme care ne ucid spiritul treptat.De ce sa mai incercam sa schimbam ceva cand e mai usor sa ne lasam purtati de monotonia “zilei de maine”?In definitiv, nu asta am facut de cand ne-am nascut pana astazi?Am fost noi insine in vreun moment?Sau doar reprezentari a ceea ce ar trebui sa fim?Am urmat cursul pe care l-am dorit noi, sau cel care ni s-a impus? Realizez cat de strain de mine sunt punandu-mi aceste intrebari .E cumplit momentul in care simti ca defapt esti un nimeni, ca esti o reprezentare a idealurilor societatii, si ca nu gasessti motivul existentei tale. Te simti strain de tine si de tot ce te inconjoara, te simti claustrat intre peretii ignorantei tale si nu ai capaciutatea sa le arati celorlalti durerea ta.A fost o prostie sa crezi ca viata iti va oferi tot ce vei avea nevoie fara ca tu sa stii esentialul:cine esti! Cine sunt eu? As putea sa raspnd asa cum fac de obicei “Sunt directorul companiei Edelsen,Sebastian Gamberge”, dar numele meu nu echilibreaza balanta in nici un fel.Cu totii avem un nume,o adresa, un bulentin, dar aceste lucruri sunt relevante pentru a ne defini?Sunt direcotrul companiei mele, dar cine sunt eu?Nu stiu, si nici macar nu stiu cum de nu am realizat aceste lucruri pana acum, cum am putut sa traiesc atata timp fara a fi constient de anumite lucruri fundamenteale.Si acum cu ce ma ajuta aceste trairi,acste intrebari, aceat prag de care m-am lovit si pe care va trebui sa il depasesc? Cel putin inainte nu ma simteam atat de vinovat, atat de indurerat de parca as fi pierdut pe cineva drag, dar daca stau si ma gandesc mai bine as putea afirma ca am pierdut pe cineva: m-am pierdut pe mine insumi, acum tot ce trebuie sa fac este sa ma regasesc, sa ma definesc, sa traiesc asa cum simt ca trebuie fara falsitatea de care am dat dovada pana acum.Trebuie sa ma cunosc pe mine si dupa aceea sa ii las pe ceilalti sa ma cunoasca.Dar cum sa ma cunosc cand nu siu nimic despre mine,nu am nimic moral in mine, nu am principii ,nu am teluri , nu am vise , nu am decat o un sentiment teribil de culpabilitate care ma afunda tot mai adanc in groapa in care am cazut.
Cum pot oamenii sa se complaca in situatia lor?Cum pot sa se multumeasca cu atat de putin, cand pot primi cu mult mai mult?De ce sa plangi cand poti sa razi, de ce sa suferi cand usa fericirii e atat de aproape de tine incat cu o singura miscare o poti deschide?De ce sa nu fim fericiti? Oare e atat de greu?
